A trecut mai bine de un an de când m-am mutat în buricul târgului, adică undeva în zona Dacia cu Calea Griviței. Dacă ești din București, probabil știi că aici vei găsi câteva terase hipsterești, vile pompoase, instituții, chiar o agenție de publicitate, toate gard în gard cu rămășițe a unei foste mahalale. Nu exagerez cu nimic, ținând cont de faptul că la câteva numere mai departe, pe aceeași stradă, există o curte imensă unde stau câteva familii de romi. Nu i-am numărat niciodată câți sunt, dar îmi par mulți. Nu am avut niciodată probleme, zona nu este periculoasă, nu fac scandal, ci doar dau uneori câte o petrecere în stilul lor, cu muzică de răsună în șapte zări. Până aici nimic neobișnuit. Capitala e plină de astfel de contraste. Centrul Vechi, Grivița, zona Gară de Nord și câte ar mai putea fi menționate – o alăturare nefirească, pur românească, de opulență și degradare, mașini de sute de mii de euro lângă căruțe, curți cu piscine ultra moderne lângă de gospodarii unde se cresc porci și găini, nu ca un moft. Totul se petrece la capitală, la kilometrul 0, acolo unde avem 4G, restaurante cu mâncare moleculară, evenimente care pot concura cu tot ceea ce se petrece în New York. Pe aceleași alei se adună cerșetori, îmbogățiții și cei de viță nobilă. Bucureștiul în sine e o mahala unde domnesc sărăcia și opulență deopotrivă, fără a se jena una de cealaltă.

Tot acum un an l-am cunoscut pe el, micul pui de rom, un copil de aproximativ 10 ani, puțin timid, puțin speriat, dar cu ochii în patru. De atunci îi dau bani sau dulciuri atunci când îl întâlnesc. Mă așteaptă destul de des în stradă, locul unde probabil stă toată ziua. Imediat ce parchez, sare spre mine și dă săru’mâna. Uneori îmi spune că dacă nu am, nu e nimic, știe că a mai primit de la mine. Alteori mă întreabă dacă mă ajută cu plasele. Într-o vreme a dispărut. Culmea este că începusem să îmi fac griji. L-am revăzut după vreo lună cu un picior în ghips. Într-o seară a spus că vrea să mă roage ceva: are un frățior mic și ar dori să fiu nașa lui. Evident că m-a blocat. Nu știu cum îl cheamă și nici nu vreau să aflu. Îmi e teamă că m-aș atașa de el. Îl privesc cu toată prietenia posibilă. Nu încurajez cerșetoria, nu sunt genul care să dea bani la semafor. Totuși, copiii care s-au născut fără șansa la educație și la dezvoltare personală mă întristează profund. Sper să nu citească în ochii mei mila. Mai sper că scurtele conversații să îi dea un imbold de a-și depăși condiția, atunci când va fi mare. Poate  nu ajunge viitorul spărgător de magazine sau lucrător necalificat pe un teren agricol, la negru.

Cred cu tărie că nu e vina micului țigan. Dacă autoritățile nu sunt acolo să vegheze și să observe că părinții nu îl duc la școală, că trăiește din mila vecinilor și că umblă toată ziua teleleu; dacă ai lui îl trimit să facă toate astea pentru a scăpa de o gură în plus la masă; dacă se înrăiește văzând cum este respins și pus la colț; cum s-ar putea el salva? De unde atâta discernământ și de unde voință? Lipsa educației înseamnă o viață ratată și mizeră, trăită în propria nimicime. Puțini apreciem educația primită și ni se pare firească. Uităm să mulțumim celui de sus și părinților pentru că azi suntem școliți, că am avut tot ce ne trebuie și nu am dus grijă mâncării, pentru că avem un job și cumva ne-am descurcat. Nu, nu am soluții miraculoase. Sper doar să priviți mai atent la cei din jur, fie ei țigani ori ba, să le mângâiați sufletul și cu o privire și să înțelegi că nu au toți ajuns acolo de bună voie. Să dăruim și să fim mai umani, puțin câte puțin, noi toți!

Foto: Tumblr