Suntem suma propriilor preconcepții, iar acestea vin din frici, conștiente sau nu.

Suntem cumulul a ceea ce știm, ce am experimentat, a mediului în care am crescut. Suntem prizonierii propriei realități și, de multe ori, nu putem conștientiza că fiecare are o realitate a lui, cu alte reguli și viziuni, în care ceea ce pare de neimaginat pentru noi este ceva firesc pentru altcineva. Suntem ghidați în alegeri noastre de ceea ce știm, ne sperie schimbarea, ne opunem involuntar unor păreri diferite, suntem mult ego și ne este greu să acceptăm că drepatatea este ceva relativ, că binele și răul sunt interpretabile, că nu avem niciun drept să judecăm pe cineva cât timp nu am fost în pielea și în stările sale nici măcar o secundă. Suntem sumă preconcepțiilor noastre, iar neînțelese sau netratate pot duce la lipsă de empatie, la pierdut oameni dragi, la frustrări, la lupte inutile care, de multe ori, nici măcar nu sunt ale noastre.

Am stat să analizez deseori de ce, pe an ce trece, mă irită tot mai mult preconcepțiile și reacționez ciudat, uneori cu multă revoltă, atunci când le observ la alții sau când apar în discuțiile cu mine și alte persoane. Printre cele mai comune sunt cele precum: toți bărbații sunt așa, x nație e nu știu cum, toate femeile independente sunt nu știu cum, toți cei de vârsta Z sunt pe dincolo. Și pot enumera multiple exemple, dar, cum ziceam, tot ce pentru mine e preconcepție, e posibil să fie firesc pentru celălalt. Totuși, motivul pentru care mă irită generalizările este acela pe care, în urmă cu câțiva ani, l-am înțeles despre mine la terapie. Când eram mică mă simțeam neînțeleasă, de părinți, mai apoi de diferite alte părți. Sentimentul asta a rămas cu mine, deși am lucrat mult pe acest aspect, dar acesta este și motivul pentru care au fost ani în care am vrut să demonstrez, în care am avut rebeliuni, în care am detestat să întru în tipare sociale și tot așa. Neînțelegerea asta este una la nivel subconștient, tocmai de aceea am depășit niște limite și am luptat cu preconcepții, de la cel mai expus legat de dreptul unei persoane de a-și face orice fel de modificare dorește din punct de vedere fizic, până la discuții interminabile, uneori în detrimentul meu, prin care mi-am propus nu să schimb pe cineva, ci să îi dau jos ochelarii de cal și să îi arăt și altă față a monedei. Uneori am reușit, alteori m-am lovit de un zid. Eu însă m-am străduit, ceea ce mă face să fiu împăcată cu mine. Și da, încă mai lupt cu preconcepții, deși poate că doar eu îmi consum din energie, dar vreau să cred că acest lucru va fi făcut de tot mai mulți, de cei mai tineri și nu numai, astfel încât să ajungem să trăim într-o lume în care acceptăm diferențele dintre noi și faptul că fiecare experiență este unică.

Suntem guvernați de gândiri limitative, deci da, suntem limitați în a înțelege. Și nu e nimic în neregulă, pentru că asta ne face adaptați la societatea în care trăim. Totuși, trucul este să realizăm acest lucru și să nu ne punem singuri piedică. Odată ce învățam că o gândire limitativa ne ține departe de experiențe noi, de povești, de oameni de la care am putea învăța, dar și că ne deblochează energia pentru a primi ceva nou, câștigăm. Preconcepțiile sunt de obicei construite pe baze solide și este nevoie să sapi extrem de adânc pentru a vedea de unde vin. Și nu vreau decât că aceste rânduri să te facă să te gândești de două ori înainte de a emite judecăți ferme, de a arăta cu degetul, de a face scenarii, de a acuza pe cineva, de a pune o persoană la pământ, de a face pe cineva să se simtă umilit sau mai mic, ori de a pune pe piedestal. Viața chiar nu e albă și neagră, iar noi suntem unici, iar interacțiunile dintre oameni sunt și ele extrem de diverse și complexe, astfel încât nu există două scenarii la fel!

Iar la final voi lăsa câteva gânduri, pentru a reflecta și poate, pentru a înțelege, ce preconcepții ai, cum poți să le diminuezi și, mai ales, cum să trăiești cu cele actuale fără a-ți pune singur ziduri ori fără a pierde oameni:

fiecare dintre noi trăiește în propria realitate, chiar dacă pare că suntem în același timp și loc
doar noi înșine ne rânim sau facem rău când dăm altora această putere
foarte rar iubim pur, în majoritatea cazurilor iubim propria percepție despre acea persoană
fiecare reacționează prin propriile traume
explicațiile devin inutile dacă celălalt nu are inimă deschisă chiar să te înțeleagă și nu vrea sau poate să fie empatic

pune doi oameni în camere diferite și întreabă-i despre aceleași fapte și vei vedea că par două fapte diferite
doar noi alegem când să nu mai suferim și ce realitate vrem să avem
e ok să suferi, să speri, să oferi, să căzi, dar ține de tine să îți revii și să conștientizezi ce a fost, de fapt
credem că știm, dar nu știm nimic, ci doar propria noastră experiență și limitare.

Întrebare: care este cea mai mare preconcepție a ta? A mea, cred eu, este că oamenii netreziți spiritual nu vor înțelege niciodată ce este fericirea interioară reală. Dar, poate mă înșel, poate e doar o preconcepție!