Am fost întrebată de multe ori de ce nu am plecat din România, mai ales fiind o călătoare. Am norocul sau mi-am creat acest noroc prin muncă și din alegerile luate, astfel încât să pot fi departe de țară câteva luni pe an, cu precădere în sezonul rece, când îmi place să fiu undeva la cald, cât mai aproape de mare sau de ocean. Și cu toate astea, am revenit de fiecare dată cu bucurie și cu mult dor în București. Mai mult, pe măsură ce trec ani, am observat că simt nevoia de a fi în casa mea și în mediul meu mai repede de o lună, după cam 3 săptămâni. Înainte nu se întâmpla asta. O pun pe seama vârstei ori a confortului și liniștii pe care le am acasă, pe seama apariției în viața mea a unui nepot, ori poate pe faptul că nu mai am același entuziasm de a fi plecată în lume cu o valiză ca la 30 de ani. Ori toate deopotrivă.

Precum mulți asemenea mie, trăiesc drama plecării, pe rând, a prietenilor dragi. Am pierdut șirul celor care au lăsat în urmă România, din facultate și până acum. De fiecare dată, am impresia că se termină o era și stiu perfect, mai ales acum, odată cu atâtea experiențe, că relația se va păstra, dar nicidecum în aceeași formă. Și apoi vin alți prieteni, iar într-o zi, fară preaviz, o nouă persoană anunță că își schimbă jobul, proiectul, că pleacă să încerce ori să își urmeze iubirea. În medie, un prieten apropiat pe an a schimbat definitiv locul. Statistic, au plecat câteva milioane de români în ultimii 10 ani, ceea ce poate părea enorm, dar este total de înțeles. Ai mei s-au dus în mod cert la mai bine, pe poziții bine plătite, în orașe de top la nivel global precum Londra, New York, Singapore, Amsterdam, Oslo și altele. Dar știm cu toții că nu acesta este drumul tuturor și că mulți merg pe joburi mici, pentru a aduna bani pentru familie și copii, se chinuie, strâng din dinți, uită de principii sau de diplomele avute și trudesc pentru bani extra.

Nu mă mut din România sau nu încă!

Și las această portiță deoarece, în ultimii doi ani, mai mult ca înainte, mi-a încolțit această idee, fie că ar fi vorba de a urma bărbatul iubit, fie de un venit considerabil într-o țară civilizată, fie de un trai liniștit pe o insulă. Nu știu care va fi alegerea din viitor, nici măcar cea pentru finalul acestui an. Momentan îmi doresc să plec și să vin, să lucrez din alte părți periodic, apoi să mă întorc la orașul meu drag, la prietenii de aici, la evenimente, la locurile mele de suflet, la câinele meu. Aleg să dau taxele statului acesta, deși nu văd multe beneficii. Dar, totodată, totul îmi este mai simplu și sunt în zona de confort. Nicăieri nu este chiar paradis și există peste tot probleme, mai mari sau mai mici. Bucureștiul este o capitală europeană încă foarte accesibilă din punct de vedere al costului la apartamente, la chirii, la transport, la tot. Și are o viață culturală minunată, are zone boeme, are parcuri, distracție. Are multe lucruri care îmi sunt dragi, în ciuda problemelor. Te poți înțelege cu ai tăi, știi unde să găsești totul, poți oricând apela la cineva. Practic, România îmi este comodă. Iar acest lucru nu știu dacă trebuie să fie un indicator de panică pentru că sunt în aria de siguranță sau să mă bucure enorm deoarece mi-am găsit bula de echilibru și liniște. Dar nu, nu mă mut din România…. încă!

Celor care vor să plece ce le-aș zice? Să o facă, măcar pentru a vedea cum este și pentru a nu trăi cu regrete. Cu cât mai fragezi, poate chiar înainte de facultate sau imediat după, cu atât mai ușoară va fi acomodarea. Cei care cred că dacă n-ai făcut acest pas până la X ani nu se mai întâmplă niciodată? Greșit! Am o mulțime de exemple care au decis să își schimbe atât profesia, dar și tara, undeva în jur de 40 de ani, chiar spre 50. Și nu e nimic în neregulă să faci orice fel de profesie, chiar dacă societatea sau cei din jur consideră că ar trebui să fii sau să faci altfel. Fiecare știe unde îi este bine și ce vrea să experimenteze. Cei care consideră că România e cea mai rea și doar visează că umblă căinii cu covrigi în coadă în vest sau în State? Nu știți ce spuneți. E greu, mai ales în America, cu un sistem total diferit, de la condițiile de angajare, asigurări și multe altele. Și chiar și așa, fiecare are o șansă a lui și are dreptul să încerce ori, măcar, să nu taie aripile altora și să înceteze să se plângă la infinit de ceva pe care nu îl schimbă niciodată!

Ce aș vrea să vă întreb, dacă ați ajuns până aici: de ce ați rămas sau ați plecat din România? Care a fost motivația care v-a determinat în direcția aleasă?