Am văzut atât de multe situații în care oamenii nu încep un proiect pentru că le e frică de ceea ce vor zice oamenii, încât vreau să las aici o poveste care sper să fie un moment de gândit la „cum ar fi dacă nu aș mai proceda așa”. Printre cele mai comune situații pe care le aud la prieteni și antreprenori este teama de a posta în social media, cu gândul că tocmai familia și prietenii vor judeca. Alții rămân în relații romantice pentru că rudele ar comenta și ar pierde status, iar alte persoane consideră că ar fi penibil să își dea demisia și să încerce să vândă flori, cafea sau orice activitate, pentru că nu se mai cade, mai ales la o anume vârstă. Desigur, toate sunt cumul de frici și autosabotaj. Dacă aș avea o superputere, aceea ar fi ca fiecare să își înțeleagă temerile care vin de la vocile din cap învățate care nu îi aparțin. Acestea sunt ca niște bolovani pe care îi poartă în spate și care nu îi lasă a evolua la adevăratul potențial, irosit pentru că, teoretic, sau chiar practic, ar fi unii care i-ar ironiza sau s-ar uita din spatele unui ecran la ei și ar comenta.

Lasă-i să râdă, construiește la visul tău sau alege direcția care ține de inima și intuiția ta. În timp ce ei rămân cu râsul, tu vei căpăta încredere în tine, chiar și dacă eșuezi, vei acumula experiențe, vei avea mândria de a încerca și, paradoxal sau nu, vei observa că fix cei care s-au hlizit vor fi cei care îți vor spune că te admiră, peste timp. Crede-mă când spun asta, iar povestea nu e doar a mea, ci a oricărui om care va vorbi despre începuturi. Și știu că, în multe situații, nici măcar familia nu te susține, iar mulți renunță atunci, pentru că nu vor să supere, pentru că e profund în ei plantat că nu își pot depăși părinții. Dar mai știu că magia e a rebelilor, hăhăiala e a oamenilor care nu au avut niciodată curaj, iar râsul este, la final, despre ei și mediocritate, nu despre nebunii care nu au ținut cont și au făcut pașii spre ceea ce simțeau să facă.

Povestea mea, de la chicotelile altora la admirație.

Când m-am apucat să scriu pe blog, în 2011, scriam prost, din furie, tot felul de bălării copilărești, fără multă analiză și fără a gândi. A fost un mod, la acel moment, de a elibera emoții și stări, benefic mie. Apoi, fiind și începuturile acestui domeniu, am început să primesc tot felul de mesaje de la oameni care citeau ce puneam online. Am avut și câteva colaborări, așadar blogul devenise o bucurie, un prim proiect, așa cum încă nu conștientizam atunci. Primul pe cont propriu, făcut sută la sută din pasiune, fără a mă gândi la bani. Îmi amintesc și acum că ai mei colegi de corporație își dădeau coate. Mai mult, iubitul de la acea vreme mă descuraja și se simțea deranjat că fac asta, chiar dacă o spunea subtil sau voalat. Nu am ascultat, așa cum nu am ținut cont niciodată de alții, chiar și când am făcut tâmpenii. Am preferat mereu să fac greșeli sau să iasă prost, decât să regret că nu am încercat.

Trec anii, iar în 2013, după un an de căutări și stări depresive din cauza jobului bine plătit, dar care nu îmi mai aducea nicio bucurie, din corporație, am primit un apel telefonic de la viitoarea mea șefă. Era vorba de un post de Social Media Manager, ceva total nou pe atunci, pe care mi-l oferea din două motive, unul fiind că am aplicat la ei, cel de-al doilea pentru că văzuse și ce făceam în online. Și blogul (dar nu numai!), de la forma inițială de tâmpenii adolescentine, până la articole gândite pe rubrici, m-a adus în publicitate, domeniul care avea să îmi devină cel mai drag și din care nu cred că voi pleca prea curând, 13 ani mai târziu.

Ar fi trist ca tu să te oprești din teama că alții vor râde, dar asta se întâmplă des, mai ales în cazul celor care nu au fost încurajați în copilărie să își exploreze capacitățile sau care au fost educați cu rușinea de gura societății. Povestea mea este că, peste timp, am primit mesaje de la foști colegi care mă felicitau sau îmi spuneau că mă urmăresc. Nu mai aveam nevoie de validare, dar, sigur că a existat un moment de bucurie când varianta mea matură a fost mândră de cea de la 20 și un pic de ani. Și cazul meu nu e nicidecum unic, am atâtea istorisiri despre cei care s-au aruncat de nebuni fără bani sau un plan spre visul lor, care au renunțat la stabilitate pentru încercare, care au ignorat umilințe, râsete sau vorbe, au strâns din dinți și au construit. Așa se nasc oamenii care inspiră și astfel apare succesul, când ajungi la ceea ce nici măcar nu sperai, dar ai vrut să vezi dacă iese. Aceste rânduri să fie un imbold de curaj și să nu mai stai în dubii dacă să urci acel video, să pleci în acea călătorie, să schimbi jobul, să renunți la un prieten vechi cu care nu mai rezonezi și nimic din ceea ce simți că îți taie aripile. Ei râd, tu construiești la visul tău!