Când am plecat în aventura de 2 luni prin Asia de Sud Est îmi imaginăm că nu va fi totul roz. Eram conștientă că merg în țări mult mai sărace comparativ cu cele din Europa. Am ales cu mâna mea intinerariul și am visat să fiu în acele locuri. Totuși, nu eram pregătită pentru Cambodgia. Norocul meu a fost că a venit după o lună jumătate de când pășisem în Asia, așa că impactul a fost mult mai mic decât dacă aș fi ajuns din prima zi aici.

După Singapore, Malaezia și o lună petrecută în Thailanda, pe malul mării azurii, am decolat spre Phnom Penh, capitală țării. Singură, cu un bagaj imens în spate, m-am trezit, într-o noapte că ies din aeroport și urc într-un taxi destul de dubios. La un moment dat, șoferul luat-o printr-un fel de mahala, doar că arăta mai jalnic de atât. Cu siguranță acesta a fost unul din momentele de panică teribilă din experiența de Digital Nomad în Asia. Bașca că nu mă înțelegeam cu șoferul, deoarece nimeni nu știe engleză, cum v-am zis și în articolele trecute. Tremuram, mă țineam tare, dar nu aveam oricum ce să fac. Nu am avut niciun atac de panică și am ajuns la hotel, din fericire. Nu vreți să știți câtă bucurie am simțit când taxiul a intrat în zona centrală a orașului. Aici sunt amplasate hoteluri, apar mașinile, străzile sunt iluminate.

Am fost cazată în punctul zero al Phnom Penhului și cred că a fost o decizie înțeleaptă. Camera de la Grand Waterfront Hotel nu a fost cine știe ce, dar cât timp am avut mini bar, cafea, un pat curat și baie, am fost mulțumită. Priveliștea de la etajul zece și piscina de la înălțime au făcut însă toți banii. Înapoi în stradă, printre bordeluri pline de prostitoate, restaurante, tarabe cu street food, copii dezbrăcați, trecea invariabil șobolanul. L-am văzut în fiecare noapte, așadar nu cred că a fost o întâmplare. Nimeni nu părea afectat. Mulți dormeau pe străzi sau în tuk tukuri până în zori, așa că această creatură era ultima lor preocupare.

Da, Cambodgia este extrem de săracă, chiar și în cel mai “cosmopolit oraș”. Este mizerie, miroase cam peste tot, sunt mulți oameni ai străzii. Cambodgienii trăiesc cu câțiva dolari pe lună. În plus, datorită regimului nepermisiv până acum doar doi ani, cei mai mulți nu au plecat niciodată din țară, nu știu boabă de altă limbă și nu sunt familiarizați cu nimic modern. Asta în ciuda faptului că fac turism sexual, în sensul în care sunt extrem de mulți expați, majoritatea din State, care vin aici ca acasă. Se pare că unii au și “a două soție”, iar dacă nu, cu 5 dolari, pot lua o fată chiar și pentru câteva zile, ca iubită de weekend. Și da, prostituția nu e legală, suntem tot într-o țară unde traficul de droguri este pedepsit cu pedeapsa capitală, dar pare că nimeni nu ține cont de lege aici. Cu atât mai puțin poliția. Am văzut în câteva zile cu ochii mei patrule de polițiști care primeau bani de la o anume tarabe sau care intrau în voie în bordel.

Să vă spun și ce mi-a plăcut în Phom Penh și ce am descoperit într-o săptămână. În primul rând, recomand oricui să străbată străduțe, pe cât posibil. Majoritatea sunt extrem de înguste și aglomerate și veți avea de găsit o poveste în fiecare colț. Femei care vând jucării din pluș, altele care fac pachețele cu mango sau durian, copii în drum spre școală, restaurante în stradă. Apoi, trebuie să vizitați cel puțin un templu. M-a impresionat arhitectura de la Wat Ounalom, cu ale sale turnuri poleite și cu tot felul de simboluri precum vaca sau elefantul, animale sacre în cultura buddhista. Cel mai popular obiectiv rămâne Royal Palace și nu e de mirare. Este situat pe malul râului, are în față o faleză plină de bicicliști și porumbei, iar în interior sunt tot felul de pagode impresionante, dar și o reprezentare în miniatură și un mini muzeu. Silver Pagoda mi s-a părut fascinantă și mi-ar fi plăcut să am un fotograf cu mine pentru niște cadre senzaționale.

Nu ratați Muzeul Genocidului unde vei înțelege de ce Phnom Penh este numit și “Orașul Phoenix”. Realmente este impresionant cum și-a revenit acest loc și cum a renăscut din propria cenușă. În anii ’20 este un oraș elegant, cosmopolit, cu influențe de la francezi. În 1975 însă are loc “marșul morții” regizat de Khmerii Roșii, moment în care 2 milioane de locuitori sunt scoși din oraș. Abia în 2016 Phnom Penh revine la viață și deschide granițele pentru turiști. Nu e de mirare că l-am găsit astfel, deoarece am fost acolo la fix un an distanță de la acest moment. Lista de locuri turistice mai cuprinde Sissowath Quay, bulevardul principal. Faorte aproape se află un fel de parc cu statui buddhiste unde am fost la un night market cu tot felul de produse locale precum țesături și bijuterii.

În Cambodgia viață este ieftină. Am mâncat în Phnom Penh cu doar 3-5 dolari la restaurante din buricul târgului. Cel mai mult mi-au plăcut Amok, supranumită și “mâncarea regelui”, un fel de orez în foaie de banană. Plus fructe de mare, evident. În rest, berea, sucul, apa, cosmeticele, toate au prețuri extrem de mici. Cazarea a fost undeva în jur de 20 de dolari pe noapte, iar avionul destul de scump, dar asta datorită limitărilor mele de perioadă și a traseului. Și uitam să precizez că am ajuns și la Ecplise Sky bar, un loc care poate concura cu sky baruri celebre din Bangkok, impresionant, cu super cocktailuri și o priveliște senzațională.

Nu cred că o să revin prea curând în Cambodgia, dar a fost o adevărată experiență. A fost inedit aproape orice detaliu, de la spectacolul cu dansuri cambodgiene de la Muzeul de Artă, până la mersul cu tuk tukul, de la privit localnicii cum dansează și fac aerobic în plină stradă, până la mulțimea de călugări buddishti. Totuși, recunosc că nu m-am simțit mereu în siguranță, îmi era teamă să filmez, sentiment amplificat, cel mai posibil, de faptul că eram acolo de una singură. Dar da, aș spune cuiva care face un tur prin Asia de Sud Est să oprească pentru 2-3 zile și în Phnom Penh pentru a vedea cum arată și se simte un oraș șocant!