Se spune că dragostea durează 3 ani, iar în cazul multora nici măcar atât. Am stat mereu să mă gândesc de ce, am aprofundat chiar problema citind ceva psihologie și tot nu aș putea da o singură explicație general valabilă . Totuși, indiferent de ceea ce se întâmplă între cei doi, cred că poveștile de “iubire” se termină ca și cum nu au fost niciodată pentru că oamenii nu au curajul de a fi ei înșiși de la început. Se pare că totul trebuie să înceapă cu un joc, ne place să ne mințim reciproc, pe noi înșine în primul rând, zâmbim frumos, răspundem așa cum credem că am vrea să audă celălalt, ne oprimăm pornirile de teama de a nu-l speria pe celălalt și a nu se simți sufocat. Și uite așa începe jocul în duet, fiecare cu armele lui. Surpriză, de la o vreme intrăm în rutină, scoatem masca și descoperim că persoana de lângă noi nu este cum am crezut. Și viceversa. Dar jocul nu se termină nici atunci pentru că nu suntem capabili să ne asumăm că noi am fost singurii care am intrat într-o relație cu cineva care a răspuns la stările noastre, nu cu cineva pe care l-am cunoscut în timp și pe care l-am fi dorit alături chiar dacă nu era “perfect”.

Noi nu ne îndrăgostim de oameni. Știu că am mai zis-o. Ne îndrăgostim de o imagine, de ceea ce vrem să primim, de ceea ce oferă emoțional, de propriile proiecții. Ne place să fim răsfățați, alintați, să ni se cânte în strună, să ne jucăm de-a șoarecele și pisica. Majoritatea fug de cineva prea direct, prea sincer sau prea hotărât. Bărbații vor să fie prădători, femeiele prințese, așa ni s-a întipărit în minte că ar fi firesc. Și cred că cei care au rupt acest tipar și au fost puțin mai deștepți de atât sunt și cei care au rezistat mult timp împreună. E mare lucru să ai curajul să fii tu și să nu îți fie teamă să îți dezvălui chiar și temerile și defectele de la început. Și e așa de simplu, chiar plictisitor, să vii doar cu “partea ta bună”, să pretinzi că ești mai calm, că tu sigur nu ești gelos, că nu te-ai uitat toată ziua la telefon să vezi dacă ți-a scris, că tu nu ai suferit niciodată. E simplu cu oameni simpli. Și lumea în care trăim propagă lucrurile simple, senzațiile simple, relațiile simple, miserupism dus la extrema de insensibilitate. Nu pare în regulă să mai spui ce simți, să roșești, să îți tremure genunchii. E cumva la modă ca orice început să fie relaxant, să nu ne complicam prea tare, să lăsăm o portiță liberă. Că doar așa nu ne doare capul apoi și trecem rapid la alt capitol.

Iubirea nu are cum să reziste când nu are o structură solidă bazată pe încredere, pe prietenie, pe acceptarea totală a celuilalt. Iubirea nu are nimic de a face cu falsitatea, cu lipsa de încredere, cu posesivitatea, cu egoismul propriilor așteptări. Cred că iubirea poate dura o viață atât timp cât suntem firești și noi înșine chiar de la prima interacțiune. Dacă nu va fi să fie, indiferent ce faci, tot nu se va întâmpla. Cred că, indiferent cât pierzi și poate crezi că este din cauza a ceea ce ai făcut sau ai spus; într-o zi va veni persoana care să fie compatibilă cu tine, nu cu o fațadă a ta. Cu tine așa cum ești, imperfect, deschis, nebun, ciudat. Iar dacă poți să nu faci compromisuri pentru a cuceri pe cineva, tot tu vei câștiga – timp, liniște interioară și șansa de a fi mai aproape de acel plus unu care se va mula pe ceea ce ești și simți. Dragostea durează o viață atunci când începe cu doi oameni sinceri cu ei înșiși! 🙂